Povesti

La usa impacarii

Oare cu ce a gresit? Ce a spus de s-a enervat atat de tare incat l-a lasat singur pe canapea?
Incerca sa refaca firul conversatiei si tot nu putea intelege. Dupa atatia ani in care au stat ingramaditi intr-o garsoniera si au facut eforturi enorme pentru a-si permite noua locuinta, dupa ce au amenajat impreuna apartamentul, a lasat-o pe ea sa aleaga mobilierul, perdelele si usile de interior, acum se supara? Nu putea fi vorba de televizor... doar au discutat acelasi lucru si inainte de a-l cumpara: sa fie unul cat mai mare, sa poata urmari meciurile din Campionat pe el, impreuna cu prietenii.
Aaa, Campionatul de fotbal. Asta trebuie sa fie, isi spuse Horia in gand si se ridica grabit de pe canapea.
Cioc-cioc, ciocani Horia usor in usa dormitorului.
A ramas privind spre usa dormitorului care tocmai i s-a inchis in nas.
- Ce vrei? raspunse ea suparata si parca ii si vedea boticul in fata caruia nu putea rezista niciodata.

Continuarea AICI

Ganduri pe hartie

Cu origini undeva la tara, intr-un satuc din inima Bucovinei, Maria a cunoscut de mica suferinta, saracia si neputinta.
Dragostea dintre un cioban si o femeie simpla de la tara preocupata mereu de gospodarie, s-a fructificat in patru copii minunati dar fara un viitor prea luminos. Cei patru copii isi vedeau tatal mai mult iarna cand oile pe care le avea in grija reveneau la proprietarii de drept pana in primavara cand incepea un nou ciclu pentru ele. Si oricum prea multe nu i-ar fi putut invata, caci prin scoala vietii trece fiecare iar din cele patru clase pe care le-a dus el la bun sfarsit nu a ramas decat cu notiuni elementare.
Mama le-a purtat de grija cum a stiut ea mai bine. A incercat pe cat posibil sa-i crute de la muncile campului, insa gurile multe cer mancare multa iar la tara pamantul se cere muncit pentru a obtine roade bogate.
De multe ori Maria mergea la scoala cu bataturi in palma de la strans fanul pentru animale sau lucrat pamantul, arsa de soarele toropitor de vara si obosita dupa o zi in care isi ajutase mama sau ii avuse in grija pe fratii ei mai mici.

Continuarea AICI

Timp liber pentru tine

Cifrele care aratau nivelul la care se afla liftul au inceput sa se lumineze descrescator. In cateva secunde era la parter iar usile s-au deschis si i-au infatisat Cristinei propria imagine reflectata de oglinda imensa care imbraca peretii liftului. Intotdeauna i-a fost teama de lifturi si de faptul ca ar putea ramane blocata intr-unul din ele. Dar nu avea ce face. Acest interviu era ultimul pe lista si isi puse toate sperantele ca va fi angajata. Pasi increzatoare si se lipi de perete dupa ce apasa cifra 7. Numara in gand etajele care curgeau pe placuta electronica din dreapta.
Etajul 7, liftul urca, o atentiona o voce de femeie si usile se deschise.
In fata ei se intindea un hol imens cu birouri de-o parte si de cealalta. Cauta cu privirea indicatiile notate pe o placa imensa chiar langa lift si o lua la dreapta spre Resurse Umane. Ciocani usor la usa si o voce din interior o pofti inauntru.
Imaginea ce i se prezenta in fata ii paru dintr-odata dezolanta. Cateva birouri cu calculatoare la care butonau de zor cateva tinere, niste rafturi cu dosare care pareau mai mult aruncate si uitate acolo si 2 ficusi imensi care opreau razele soarelui sa patrunda pe geam. Erau probabil pozitionati strategic pentru a masca praful de pe mocheta si varuiala ingalbenita de timp.
Poftita sa ia loc, Cristina se uita de doua ori inainte de a se aseza pe scaunul indicat, de teama sa nu-si pateze rochia alba care ii venea perfect pe pielea ei bronzata.

Continuarea AICI


Timpul pentru noi prieteni

A remarcat-o chiar din prima zi. Cu mersul ei lin a pasit in camera imensa plina de birouri, a dat un "Buna dimineata" abia auzit si s-a asezat cuminte la locul sau, ultimul birou de la geam.
Ochii sai, ascunsi dupa o pereche de ochelari cu rame negre nu au schitat nici o curiozitate legata de noii colegi.
Si-a deschis laptopul, a mangaiat usor frunzele unei begonii de un rosu intens si chiar a parut ca ii sopteste ceva florii.
Biroul era exagerat de aranjat, parea ca fiecare obiect isi are locul bine stabilit si nu exista nici macar o agenda, un pix sau o coala de hartie care sa nu fie la locul sau.
Privea doar in ecranul monitorului iar din cand in cand pe geam. Degetele ii curgeau frenetic pe tastatura fara ca macar sa se uite la taste. A inceput sa sune clientii programati pentru ziua respectiva si lasa din cand in cand sa se vada o dantura impecabila incununata de un zambet superb.
Oare nu o intereseaza cu cine lucreaza? se intreba Mihai, gandindu-se la petrecerea stabilita pentru sfarsitul saptamanii la care erau invitati toti angajatii.
Sigur nu o sa vina, isi spuse el si se apuca de treaba.

Continuarea AICI


Insula celui de-al cincilea anotimp

Ce excursie interesantă, se gândi Maya. Stiam eu că ar trebui să mai existe şi altceva de vizitat decat mănăstiri, muzee şi grădini zoologice pe lumea asta...
Maya închise ochii şi încearca să-şi amintească din nou toate lucrurile văzute deoarece nu voia să uite nimic. Va trebui să ofere toate detaliile colegilor săi atunci când vacanţa va fi gata şi în mod sigur doamna de româna le va cere să scrie iar o compunere cu titlul: „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, la fel cum a facut şi anul trecut şi în urmă cu doi ani.
Se uita în jur. Aeroportul era plin de oameni însă toţi erau liniştiţi. Nu era acea agitaţie pe care o văzuse la plecare. Tatăl ei stătea relaxat într-un scaun cu ziarul deschis la rubrica sportivă iar mama se întreţinea cu o doamnă de vârstă apropiată, vorbind probabil despre copii sau împărtăşind reţete culinare.
Mai avem de aşteptat, îşi spuse Maya în gând după ce privi panoul unde erau afişate sosirile şi plecările. Mai bine încep de acum să scriu şi voi avea mai mult timp liber atunci când ceilalti colegi vor sta în casă să-şi scrie compunerile.
Băgă mâna în gentuţa roz pe care o avea cu ea şi scoase un carneţel şi un pix. Rupse o foaie din carnet şi începu să scrie:

Continuarea AICI:



Spre lumina reflectoarelor

După ani de muncă în bucătării de restaurante mai mici sau mai mari, sacrificii, umilințe, nopți umplute de lacrimi și zile care nu se mai sfârșeau, Claudia își vedea în sfârșit visul împlinit. Sala era plină, atmosfera plăcută iar oamenii cu zâmbetul pe buze savurau bucatele gătite sub îndrumarea ei.
Din tânăra timidă care debutase în industria ospitalității HoReCa, se transformase ușor, ușor în doamna elegantă care era astăzi. Cu o rochie neagră, croită impecabil, pantofi cu toc cui imposibil de purtat și machiaj ireproșabil, părea ca luată de pe coperta unei reviste. Zâmbetul cu care își întâmpina clienții era conturat de un roșu aprins, însă sufletul îi era împovărat de compromisurile pe care le-a făcut, principiile peste care a călcat și golul din inimă care nu îi dădea pace, în special noaptea, înainte de culcare.
Lumina superbă din restaurant cădea discret pe fețele clienților, dând impresia de intimitate. Se uita cu atenție la chipul celor prezenți, încercând să intuiască ce gândeau, despre ce se vorbea sau dacă erau mulțumiți de serviciile oferite de angajații săi. Era greu de ghicit căci clienții zâmbeau și păreau să se simtă bine. Dar oare toți erau fericiți? Așa și-ar fi dorit să fie, asta a sperat când a inaugurat restaurantul. Vroia ca oameni fericiți să-i treacă pragul, să-i guste mâncărurile și să-i ducă numele restaurantului mai departe.

Continuarea AICI:




Povestea puiului de cioara

Nici nu i-ar fi trecut prin cap micutului pui de cioara ca exista atat de multe culori. Singurele pe care el le vazuse pana atunci erau albastrul cerului, verdele copacilor si negrul specific tuturor neamurilor sale. Pana acum asa considerase ca ar exista doar aceste culori, insa multitudinea de culori care i se desfasurau in fata era de nedescris.

Oare va reusi sa le invete pe toate? Dar ce erau toti copaceii aceia colorati rasfirat prin iarba? Pareau a fi flori, dar parca mama sa le descrise altfel....

Era la primul sau zbor. Dupa ce mai bine de doua luni a fost hranit doar de tatal sau care ii aducea mancarea in cuib, acu veni vremea sa-si castige singur existenta. A deschis aripile si si-a dat drumul in gol. Acea senzatie placuta a vantului care ii trecea prin penele abia formate parca ii dadea fiori dar cand privea in sus spre cer ii venea inima la loc. Ateriza alaturi de mama sa la umbra unei tufe:

- Mama, ce sunt toate aceste minunatii? Credeam ca noi avem cea mai frumoasa culoare, insa ce vad eu aici nu credeam ca exista!

Continuarea AICI:

Regele Arabesque

Cu multi, multi ani in urma, undeva in nordul Frantei isi ducea modest traiul un barbat pe nume Etienne Arab. Singurele averi ale sale erau fiul sau Sque si zecile de caiete cu notite, insemnari si formule, rodul pasiunii sale pentru chimie, fizica si tot ceea ce insemna crearea de substante, materiale si aliaje folosite in general in domeniul constructiilor. De-a lungul anilor lucrase la curtea Regelui ca savant, sfatuitor si om de baza al acestuia, insa pasiunea sa a starnit invidie printre ceilalti slujbasi astfel incat si-au unit fortele si i-au inscenat o farsa care a avut ca urmare alungarea sa de la palat. S-au folosit tocmai de companionul fidel al regelui, catelul sau Bichon si de pasiunea lui Etienne pe care o cunostea toata lumea. Intr-o seara, doi dintre complici au intrat pe furis in odaia lui Etienne si i-au luat din pulberea la care lucra, un praf alb despre care se spunea ca ar putea fi inventia secolului si ca odata aplicat pe un obiect ar avea capacitatea de a-l transforma in aur

Continuarea AICI



Jucarii cu suflet

Miruna a rămas încremenită în uşă, cu ochii ei mari de culoarea cerului mişcându-se de la stânga la dreapta. Nu înţelegea ce e cu muntele de jucării din faţa ei... le recunoştea pe toate dar mintea îi era blocată şi refuza să creadă că aşa ceva e posibil. Tocmai trecuse ziua ei şi avuse parte de o petrecere ca în poveşti, cu toţi colegii de la grădi, cu un tort mare şi cadouri frumoase. O primise chiar şi pe Doctoriţa Pluşica asa cum îşi dorise; de ce era acum invadată camera ei de toate jucăriile, chiar şi de jucăriile pe care le aruncase în trecut?

Continuarea AICI



Maine ar putea fi prea tarziu

Era luni. Mihaela se trezea mai târziu decât de obicei, alarmată de un apel insistent. Era cineva care nu o suna de obicei asa devreme şi părea important.

- Alo, ce s-a întâmplat?
- A sunat domnul Popescu, administratorul complexului „Euforia”, ii raspunse vocea pitigaiata de la celalalt capat al firului. Te-a cautat si pe mobil. Zice ca e important.
- Sunt convinsa! Daca e ca data trecuta m-ai trezit degeaba cu noaptea in cap. Il sun eu! si tranti receptorul in furca.
Imediat regreta gestul facut. Trebuia macar sa multumeasca. Se uita la ceasul de pe perete, nu era inca 8. Nici macar nu a intrebat ce mesaj a lasat administratorul.
Oare de unde a facut secretara rost de numarul ei de fix? se intreba Mihaela, fara sa-si aminteasca faptul ca atunci cand s-a angajat i s-a cerut sa dea si un numar de telefon fix pentru orice eventualitate.
De mult isi spusese ca va renunta la telefonul fix insa doar asa mai comunica cu tatal ei care isi petrecea batranetile intr-un centru pentru batrani si care o mai suna din cand in cand, rugand-o de fiecare data sa vina in vizita.
Mihaela intinse mana spre mobilul pe care-l tinea mereu pe noptiera in timpul noptii, dat pe silentios, bineinteles. Ledul care o avertiza de apeluri pierdute sau mesaje primite clipea frenetic, semn ca cineva o cautase totusi. Asa si era, si nu o singura data...de 7 ori.

Continuarea AICI