joi, 30 octombrie 2014

Insula celui de-al cincilea anotimp



Ce excursie interesantă, se gândi Maya. Stiam eu că ar trebui să mai existe şi altceva de vizitat decat mănăstiri, muzee şi grădini zoologice pe lumea asta...
Maya închise ochii şi încearca să-şi amintească din nou toate lucrurile văzute deoarece nu voia să uite nimic. Va trebui să ofere toate detaliile colegilor săi atunci când vacanţa va fi gata şi în mod sigur doamna de româna le va cere să scrie iar o compunere cu titlul: „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară”, la fel cum a facut şi anul trecut şi în urmă cu doi ani.

Se uita în jur. Aeroportul era plin de oameni însă toţi erau liniştiţi. Nu era acea agitaţie pe care o văzuse la plecare. Tatăl ei stătea relaxat într-un scaun cu ziarul deschis la rubrica sportivă iar mama se întreţinea cu o doamnă de vârstă apropiată, vorbind probabil despre copii sau împărtăşind reţete culinare.
Mai avem de aşteptat, îşi spuse Maya în gând după ce privi panoul unde erau afişate sosirile şi plecările. Mai bine încep de acum să scriu şi voi avea mai mult timp liber atunci când ceilalti colegi vor sta în casă să-şi scrie compunerile.
Băgă mâna în gentuţa roz pe care o avea cu ea şi scoase un carneţel şi un pix. Rupse o foaie din carnet şi începu să scrie:

„Anul acesta mi-am petrecut jumatate din vacanţa de vară la ţară, la bunicii mei. A fost foarte frumos deoarece bunicii mei mă răsfaţă de fiecare dată când stau la ei. Nu mă ceartă niciodată, îmi povestesc lucruri amuzante din tinereţea lor şi atunci când primesc pensia îmi dau şi mie bănuţi să îmi iau ceva bun. In fiecare zi am vorbit la telefon cu Cristina, prietena mea cea mai bună care a rămas în oras deoarece bunicii ei sunt în Rai iar parinţii nu au lăsat-o să vină şi ea la bunicii mei. Intr-una din zile Cristina mi-a spus că părinţii ei au câştigat o excursie pe Insula celui de-al cincilea anotimp însa nu pot merge deoarece nu îşi pot lua concediu în perioada respectivă aşa că mi-a oferit mie şi părinţilor mei excursia.
A fost pentru prima dată când am călătorit cu avionul şi am avut emoţii foarte mari. Tot zborul am ţinut-o pe mama de mână iar la decolare şi aterizare inima mi se făcea mică, mică cât un purice. Ce am observat însă a fost că stewardesele de la Tarom sunt foarte drăgute, mi-au zâmbit mereu, m-au întrebat dacă doresc ceva şi chiar mi-au adus un pahar cu lapte atunci când le-am cerut. 


 După 4 ore de zbor cu avionul, a trebuit să mergem cu un microbuz până într-un port iar de acolo ne-am îmbarcat pe un vapor pentru a ajunge pe insulă.
Curiozitatea mi-a făcut drumul să pară şi mai lung. Nu mai auzisem de această insulă, iar faptul că mergeam într-un loc nou mă făcea să îmi doresc să ajung mai repede. Când am ajuns acolo aşteptarea ne-a fost răsplătită cu imagini de vis. Undeva în partea dreaptă se întindea un câmp cu flori în timp ce în stânga erau plantaţi tot felul de copăcei care deja aveau fructele coapte în ei. Iepuri alergau în jurul nostru şi se ridicau din când în când pe picioarele din spate privindu-ne. Păsărelele ciripeau într-un mod nemaiauzit şi chiar mi se părea că recunosc anumite linii melodice. La un moment dat tatăl meu chiar a exclamat: ”Parcă am fi în Rai”.

Am fost preluaţi de la mal în nişte maşinuţe cu pedale conduse fiecare de câte un bătrânel. In timp ce înaintam spre mijlocul insulei am trecut prin tot felul de zone, în unele era mai frig, în altele mai cald... pe cer era un soare arzător însă temperatura era una potrivită. Am zis că în mod sigur au numit aşa insula din cauză că nu a ştiut nimeni ce nume să-i dea.... Insula celui de-al cincilea anotimp... ce nume ciudat!

Apoi am văzut tot felul de animale pe care le-am mai văzut la televizor, pe internet sau la bunicii mei la ţară, chiar şi o vacuţă care semăna cu Florica, bălţata pe care bunicii mei au dat-o la abator căci era tare bătrâna şi nu mai dădea lapte.
După ce am vizitat o parte din insulă, am intrat într-o clădire imensă unde totul era de vis: peste tot domnea un alb imaculat, un miros de vanilie, ciocolată, rom şi scorţişoară, toate combinate dar într-un mod plăcut şi nişte vitrine mari în care erau tot felul de prăjituri. Pe partea stângă era o bandă rulantă pe care erau înşirate tot felul de brioşe iar în dreptul benzii, bunicuţe cu şorturi şi bonete albe în cap puneau migălos bombonele colorate pe fiecare brioşă.
Multe lucruri am mai văzut în această excursie însă nu înţelegeam de ce toate persoanele care lucrează acolo sunt în vârstă, ca bunicii mei. M-am gândit că poate trebuie să aibă multă experienţă, aşa că l-am întrebat pe ghidul nostru de ce nu angajează şi persoane mai tinere şi mi-a răspuns că pentru a avea grijă de animăluţe, de flori şi copaci şi pentru a pregăti toate acele bunătăţi trebuie multă răbdare, pasiune pentru lucrul bine făcut, experienţă, căldură sufletească şi mai ales dragoste, şi numai bunicii le pot oferi pe toate în acelaşi timp fără să ceară ceva la schimb.

Am asistat şi la mulsul vacilor, am văzut şi „gradiniţa” unde erau viţeluşii care atunci când vor ajunge mari vor lua locul părinţilor lor şi am ajutat şi eu la culesul câtorva fructe din livadă...”
Maya se opri din scris şi îşi ridică din nou privirea spre panou. Cu capătul pixului în gură şi hârtia în mână, se gândea la bunicii ei, la bunicii Cristinei pe care îi cunoscuse şi ea şi la exclamaţia tatălui său: ”Parcă am fi în Rai”...
O voce de femeie anunţă în engleză avionul care trebuia să-i duca acasă şi astfel o făcu să tresară şi să scape hârtia din mână.
In timp ce gândurile îi zburau dintr-o parte în alta, concluzionă fără să-şi dea seama, cu voce tare: „Deci aici e Raiul. Aici pleacă toţi bunicii...